Sergiu Bacalov, Lipcanii (tătarii lituanieni): vecinii Ţării Moldovei. Mercenari şi slujitori. (Sec. XVII – începutul sec. XIX)

Sergiu Bacalov, Lipcanii (tătarii lituanieni) și Țara Moldovei. De la mercenari la slujitori. (Sec. XVII – începutul sec. XIX) // Studii de istorie și sociologie, vol. 1, Chișinău, 2016, p. 4-21. ISBN 978-9975-89-018-2, ISBN 978-9975-89-019-9.

download pdf

Sergiu BACALOV

LIPCANII (TĂTARII LITUANIENI): VECINII ŢĂRII MOLDOVEI.

MERCENARI ŞI SLUJITORI.

(Sec. XVII – începutul sec. XIX)

 

Creşterea semnificativă a ponderii mercenarilor străini în unităţile militare ale Ţării Moldovei începe cu mijlocul sec. XVI, dar ia amploare în sec. XVII. De regulă, în unităţile de mercenari (lefegii, seimeni etc.), activau cot la cot reprezentanţi ai diferitor etnii: moldoveni şi munteni, sârbi, albanezi, nemţi, cazaci, bulgari, turci, tătari, unguri etc. Însă, în oastea Ţării Moldovei şi în mediul slujitorilor Curţii domneşti, au existat unităţi militare speciale, alcătuite pe principii etno-confesionale: cazacii [1], arnăuţii, beşlii, lipcanii [2] etc. În continuare, vom examina în măsura în care ne vor permite sursele disponibile, raporturile istorice dintre moldoveni şi lipcani, prin prisma activităţii unităţilor de lefegii şi slujitori lipcani în Ţara Moldovei.

*  *  *

În Moldova medievală „lipcani” erau numiţi tătarii lituanieni („tătari litvani”, „tătari litfani”). Termenul „lipcan” derivă de la denumirea turco-tătară a Lituaniei: Lipka, Lupka, Lubka, iar tătarii lituanieni erau cunoscuţi în Imperiul Otoman şi Hanatul Crimeii sub numele „lipka tatarlar”.

Apariţia grupului etnografic al tătarilor lituanieni [3] este pusă în legătură cu extinderea teritorială a Marelui Cnezat al Lituaniei în direcţia stepelor nord-pontice, realizată pe contul Hoardei de Aur, aflată în declin. Procesul respectiv, amplificat în a doua jumătate a sec. XIV – începutul sec. XV, a fost de lungă durată şi însoţit de multiple confruntări militare tătaro-lituaniene. Unii tătari din Hoarda de Aur au fost aduşi şi colonizaţi pe teritoriul Lituaniei şi Poloniei în calitate de prizonieri de război (tradiţia istorică polonezo-lituaniană leagă acest episod de campania militară anti-tătărească condusă de Witold, marele duce al Lituaniei, din anul 1396/97), iar alţii au venit benevol, în postura de aliaţi (cum ar fi, de exemplu, acei veniţi în 1409, sub conducerea lui Dzellal-ed-Din, în sprijinul polonezilor şi lituanienilor contra cavalerilor teutoni, participând activ la bătălia de la Grunwald) [4]. Au mai fost şi alte imigrări tătăreşti în Lituania, pe toată durata sec. XV, atât din Hoarda de Aur, cât şi din Hanatul Crimeii [5].

Tradiţia cronicărească a Ţării Moldovei privind originea tătarilor lituanieni a fost influenţată de cea poloneză (opera lui Martin Cromer, probabil – n.n.): „Eră Witold, cneazul Litvei, sau pornitu cu oaste singur asupra tătarilor; trecând apa Donului, aflatau multă tătărime strânşi, cu muieri, cu copii, în câmpi; şi lovindu-i, i-au birui, şi mulţi robi a adus în Litva. O seamă de tătarii-au trimis şi frăţine-său, lui Vladislav Iagelo, craiului leşesc, şi i-au botezat; eru o seamă au aşedzat în Litva pre lungă apa ce să chiamă Voca (râul Waką, un afluent al râului Vilna – n.n.), şi în alte locuri. Şi până astădzi trăiesc în legea lui Mehmetu lipcanii ce sunt în Litva” [6].

Nucleul arealului de colonizare a tătarilor în Lituania, în mediul etnic lituanian şi bielorus, îl constituiau ţinuturile Vilna, Oşmianî, Lida, Troki, Hrodna, Novogrodek, Slonim, Brest, Orşa, Minsk, Mozîri. Enclave mai mici existau şi în alte părţi.

Din punct de vedere social-profesional existau două grupuri de tătari lituanieni: 1) acei care locuiau la ţară (zemiańską), înstăriţi, având două categorii: a) Tătari-domneşti (tatarzy hospodarscy), originari din beii şi mârzacii Hoardei de Aur, stăpâneau moşii întinse, fiind obligaţi să slujească călare. Se echivalau din punct de vedere al statutului social cu boierii lituanieni sau cu şleahta de ţară. Drepturile de şleahtă au fost confirmate tătarilor-domneşti în 1561 şi în anii următori; b) Tătari-cazaci (tatarzy kozacy) proveneau din mediul oamenilor simpli ai Hoardei de Aur, care, strămutându-se în Lituania, au primit ceva mai puţin pământ, având obligaţia de a slujila oaste călare. 2) Tătarii din târguri (miejską), care erau săraci.

Tătarii lituanieni erau musulmani [7], militari călăreţi, se bucurau de privilegii, formând un grup închis şi solitary [8]. Spre finele sec. XVI – începutul sec. XVII este sesizat procesul de asimilare lingvistică a tătarilor lituanieni (ei tot mai des folosesc limba rusă veche (varianta bielorusă) şi poloneză) [9]. Antroponimia, în special numele de neam, de asemenea a căpătat forme slave, iar multe neamuri de tătari au fost incluse în mediul nobilimii poloneze. O catagrafie din 1528, atestă existenţa a 544 familiide tătari lituanieni, avân cca 3000-4000 persoane.

Un moment de cotitură pentru comunitatea tătarilor lituanieni a constituit aşa-numita Rebeliune a lipcanilor din 1672, când, în timpul unui război polonezo-otoman (1672-1676), şase steaguri de tătari au trecut de partea turcilor, sub motivul „nedreptăţilor şi a ne platei soldei pe trei ani” de către autorităţile Rzeczipospolitei. Tătarii lituanieni rebeli au fost numiţi lipcani. Unul dintre liderii lor, rotmistrul Aleksander Kryczyński, în 1673 a fost desemnat de turci în postura de bey al Barului, iar după moartea acestuia, în funcţia respectivă a fost numit lipcanul Hussein Murawski. Sub conducerea lor, lipcanii atacau şi prădau regulat Polonia, Rusia Roşie şi Volânia, serveau în rol călăuze pentru oştile turceşti etc.

Ulterior, prin tratatele de pace polonezo-otomane, a fost permisă libera emigrarea a tătarilor lituanieni în Imperul Otoman. Au plecat cca 3000 de lipcani, care s-au stabilit în Podolia, în ţinuturile Kameniţei şi Barului, anexate de turci de la polonezi. În aceste olaturi lipcanii au locuit până la pacea de la Carlovitz (1699), când Podolia cu cetatea Kameniţa a fost retrocedată Poloniei. Ca urmare, lipcanii, ca şi restul populaţiei musulmane, au fost nevoiţi să se strămute în raiaua Bender şi în Dobrogea otomană. După 1715, ca urmare a anexării ţinutului Hotin de turci, lipcanii s-au aşezat cu traiul în nordul spaţiului pruto-nistrean, la hotar cu Polonia.

Remarcăm faptul că, o parte din tătarii lituanieni, anume acei care n-au luat parte la revolta din 1672, au continuat să locuiască în Lituania şi Polonia, iar în 1673, au revenit sub ascultarea regelui Poloniei o parte din lipcanii rebeli. Dar totuşi, emigrarea lor în Imperiul Otoman (la Kameniţa, apoi la Hotin) a continuat, cu o mai mică intensitate în primul sfert al sec. XVIII, până la înlăturarea definitivă a stăpânirii turceşti asupra Hotinului (1806) [10].

Comunitatea tătarilor lituanieni s-a menţinut în spaţiul istoric al Rzeczipospolitei şi după desfiinţarea acestui stat [11], inclusiv până în zilele noastre, pe teritoriile Bielorusiei, Lituaniei şiPoloniei.

*  *  *

Primele contacte militare, atestate documentar, a tătarilor lituanieni cu moldovenii, datează cu începutul sec. XVII. Ştim că lipcanii au participat, în componenţa armatei poloneze, la bătăliile de la Ţuţora (1620) şi de la Hotin (1621), desfăşurate pe teritoriul Ţării Moldovei, luptând contra turcilor. S-au remarcat îndeosebi în timpul ciocnirii din 23 august 1621, în războiul de la Hotin: „Din capetele tătarilor de Litva au pierit Bogdan-mârza şi Ţarovici-mârza. Lucru mare, cumu-i laudă cronica leşească, că au stătut de bine atunci împotriva turcilor; măcar că sunt şi ei turci de lege” [12].

În anul 1710, a venit la Iaşi pentru iernatic o oaste formată din 3000 de polonezi, conduşi de Halicki, printre care „erau amestecaţi şi lipcani, şi tătari, şi căzaci” conduşi de Hrusinscki, staroste de Rava. Domnul Dimitrie vodă Cantemir, prin intermediul boierilor săi, a împrumutat bani de la negustorii turci, pe care i-a împărţit ostaşilor străini veniţi pentru iernare, pentru ca ei să-şi poată procura hrană. În pofida acestui fapt, „ce iernând leşii în Iaşi, multe răutăţi au făcut oamenilor, ce bătăi şi morţi, cu beţia lor, cum lii obiceiul leşilor” [13].

O nouă etapă a contactelor militare lipcano-moldoveneşti odată cu ocuparea Podoliei şi Kameniţei de către turci (1672). Din acel moment şi până la Pacea de la Carlovitz (1699), lipcanii, adică tătarii lituanieni rebeli, au locuit constant în regiunea respectivă, devenind vecini direcţi ai Moldovei. Este perioada când atestăm primele ciocniri militare dintre lipcani şi moldoveni (însă nu cu cei din Moldova, dar cu acei refugiaţi şi angajaţi în unităţile militare ale Poloniei, numiţi joimiri). În 1690/91, polonezii, împreună cu joimirii moldoveni conduşi de rotmistrulTurculeţ, au ocupat ţinutul Cernăuţi din nordul Moldovei, şi începuseră a teroriza stăpânirile turceşti, îndeosebi olatul Cameniţei. Ca răspuns, „aşijderea şi lipcanii din Kameniţa şi cu turcii eşiau şi loviau pre joimiri” [14]. Este interesant faptul că, atât joimirii moldoveni, cât şi lipcanii, reprezentau elemente rebele, care au întrat în conflict cu puterile suzerane tradiţionale, alăturându-se altora, mai apropiate de ei din punct de vedere confesional.

După 1699, lipcanii de la Kameniţa s-au retras în olatul Benderului şi în Dobrogea. Din mediul lor provin acei lipcani care au activat în Moldova în perioada războaielor polonezo-ruso-turco-suedeze de la începutul secolului al XVIII-lea. Astfel, în toamna anului 1712, Carol al XII, regele Suediei a cerut domnului Nicolae vodă Mavrocordat să permită oştirii sale să ierneze în Moldova. Ca răspuns, domnul a explicat că nu poate lua decizii în această problemă fără permisiunea Porţii Otomane. Însă regele n-a aşteptat acceptul Porţii, „ce îndată au trimis ordinanţă la toţi oştenii leşi, lipcani, căzaci, să se scoale să meargă unde le va plăcea să ierneze în Moldova”. Toţi aceşti ostaşi străini, inclusiv lipcanii, s-au îndreptat în direcţia Iaşilor, aşezându-se în ţinuturile Suceava şi Roman, comiţând numeroase abuzuri în acele părţi [15], iar în primăvara anului 1713, au plecat în Polonia jefuind moşiile hatmanului A. H. Sieniawski [16].

Scoaterea suedezilor, polonezilor, lipcanilor, cazacilor şi a joimirilor moldoveni instalaţi în nordul Ţării Moldovei (ţinutul Cernăuţi etc.) s-a făcut cu mare greutate. În această privinţă, este binecunoscut cazul lipcanilor: „câţiva lipcani, şi pe aceia i-au luat beşlii paşii pre seama loru, fiind de lege turcească”, ca urmare a intervenţiei lui J. H. Kryszpin-Kirszensztein, staroste de Bobruisk, aflat la Tighina / Bender, care s-a rugat hanului din Crimeea pentru „Ulanu polcovnicul, cu toţi lipcanii… au trimis şi un rohmistru a lui, lipcanu, anume Iusuf, ca să le dea ştire să nu se pueîmprotivă, ce să se închine”. După ce joimirii moldoveni au decis să capituleze, „au eşit şi lipcanii toţi, cu carii sau amestecat şi leşi, dzicând că se vor închina şi ei”. Astfel, „pe lângă lipcani au pus beşlii şi slujitori ca se-i ducă spre Tighinea” [17].

Aceşti lipcani descind din tătarii lituanieni trecuţi de partea turcilor în 1672 şi în anii următori. După pierderea Kameniţei, ei au fost strămutaţi în alte stăpâniri otomane, îndeosebi în olatul Bender / Tighina, sau în Dobrogea. Astfel se explică faptul că lipcanii polcovnicului Ulan au fost duşi (de fapt, reîntorşi – n.n.) anume la Bender.

*  *  *

După anexarea Hotinului (1715) [18], turcii au încurajat colonizarea acolo a lipcanilor (cca 6000 capete), dintre cei refugiaţi la Bender şi în Dobrogea după pierderea Kameniţei.

Astfel, din anul 1699, şi îndeosebi după 1715, survine o nouă etapă în relaţiile lipcano-moldoveneşti, cea de vecinătate. Specificul acestor relaţii ţine de faptul lipcanii s-au stabilit pe teritoriile înstrăinate ale Moldovei: ţinuturile Tighina şi Hotin.

După 1715, majoritatea lipcanilor atestaţi în acţiuni militare sau de alt gen pe teritoriul Moldovei provin din olatul Hotinului. Atestăm prezenţa lipcanilor la Hotin deja în anul 1723, când Abdil paşa de Hotin, a dat ca însoţitori unui sol polonez două steaguri de lipcani: „…la Hotin… Abdil paşa l-a trimis până la Prut, la Ştefăneşti, cu două steaguri de lipcani” [19].

În 1727, Poarta otomană a poruncit domnilor Moldovei şi Munteniei, hanului din Crimeea, lui Kolceak-bey, paşa de Hotin, şi lipcanilor săi, să iniţieze acţiuni militare în vederea înăbuşirii revoltei tătarilor nogai din Bugeac: „pre Kolceagu-beiu cu lipcanii şi cu spahii de Hotin, să merg toţi în Bugeac, asupra… bugecenilor”. În acest sens, Kolceak-bey cu lipcanii de la Hotin, a străbătut în lung toată Moldova, de la nord spre sud, poziţionându-se cu oştile sale în apropierea cetăţii Ismail [20].

În 1737, în a doua domnie a lui Grigorie vodă Ghica, în contextul războiului ruso-turco-austriac (1735-1739), trupele austriece au trecut Carpaţii şi au pătruns în Moldova. Domnul şi-a instalat tabără la mănăstirea Frumoasa şi „au răpedzit la Hotin, de olac, de au venit patru sute de lipcani, cu Sara-Mehmetu paşa”, apoi a primit ajutor suplimentar, militar şi bănesc, şi de la turci. Astfel, moldovenii, în coaliţie cu turcii şi cu lipcanii de la Hotin, au participat la acţiunile militare în zona montană (Oituz, Comăneşti), împotriva austriecilor [21].

După aceste evenimente, Grigorie vodă Ghica, pierzând încrederea în fidelitatea oştilor locale, a dispus menţinerea temporară la Iaşi, a patru steaguri de turci şi patru de lipcani: „pus-au în Iaşi şi patru steaguri de turci şi cu patru de lipcani să ierneze cu dânsul în Iaşi, necredzănd pre moldoveni” [22]. După cum se pare, respectivele patru steaguri de lipcani, probabil, nu sunt identice cu cele patru steaguri de lipcani lefegii din oastea moldovenească, atestate la începutul sec. XVIII.

Iernarea oştilor străine în Moldova, inclusiv a detaşamentelor de lipcani, a fost şi de această dată însoţită de multiple abuzuri şi ilegalităţi: „bogate nevoi şi ruşini făceau acei turci şi lipcani bieţilor omeni, carii erau locuitori în Iaşi, şi în ţară, că luau femei, şi fete mari, şi copii, cu sila, de-şi făceau râs, şi la drumuri îşi râdeau, şi prădau pre omeni” [23].

În perioada anilor 1739-1741, relaţiile lipcano-moldoveneşti s-au caracterizat printr-o dură concurenţa în vederea obţinerii dreptului de stăpânire asupra ţinutului Hotin. Litigiul moldo-lipcan pentru Hotin a început în anul 1739, când oştirile ruse, în număr 120 000, sub conducerea feldmareşalului H. A. Minih, au intrat în olatul Hotinului. Oastea turco-tătară, sub conducerea lui Kolceak-bey, era formată din 20 000de turci, 30 000de tătari şi 7-8 000 de lipcani („şi erau şi la Hotinu vro şapte optu mii de lipcani”). Lupte grele s-au dat în zona Zastavna şi Sobraneţ, unde „turcii şi lipcanii le-au tot dat năvala moscalilor; dar au pierit lipcanii mai toţi”. Astfel, Hotinul a căzut, iar mulţi lipcani, probabil urmând pe „turcii din Hotin, (care) dacă au vădzut că iau bătut, şi-au tot scos muierile şi copiii, cari cum au putut, dintr-ace dzi, şi s-au dus în gios asupra Tighinei” [24]. Iar după înaintarea armatelor ruse spre Bender / Tighina, strămutările de populaţie au cuprins şi acel olat: „Eră în Tighine, din turci mai nime nu rămăsese, şi tot fugeau; şi tătarii încă erau morţi de frică, şi începuse a agiunge să se închine” [25].

1

 

Din momentul în care oştirile ruseşti începuseră să părăsească capitala Moldovei, „au sosit oaste de la Grigorie vodă, cu Toader Păladi vel vistiernic, şi cu Sară-Mehmetu paşa, cu lipcanii, trimişi înainte de Grigorie vodă, din Branişte”, care, împreună locuitorii oraşului, au curăţit Iaşii de ostaşii rămaşi să jefuiască: „au sărit şi oamenii de agiuta lipcanilor a-i prinde” [26]. Tot Sară-Mehmet paşa, cu lipcanii, a fost trimis de domnul Grigore vodă Ghica să preia cetatea Hotinului de la ruşi.

Ca urmare, în decursul anului 1740, cetatea Hotin era controlată de un paşă turc, iar ţinutul ei era administrat de moldoveni. De acest fapt „tare au fost atinşi la inimă lipcanii Hotinului” (care începuse din nou se concentreze în acel ţinut – n.n.), în pofida faptului că domnul Moldovei le arătase îndurare, le mijlocise „şi bani pentru leafă” şi „toţi cei patru sute de ghionguli, care au fost orânduiţi paznici ai cetăţii” Hotin, fuseseră selectaţi din mediul lor. Unii lideri ai lipcanilor au plecat la Constantinopol, şi au rugat mult şi insistent autorităţile otomane, ca să li se încredinţeze lor stăpânirea asupra ţinutului Hotin. Lipcanii au promis că „ei să dea o sută de pungi pentru hrana şi chiverniseala a o mie opt sute de oameni ca să păzească cetatea Hotinului”. Ca reacţie, turcii au propus domnului Moldovei să plătească el această sumă, în schimbul dreptului de a stăpâni ţinutul. Propunerea respectivă n-a fost acceptată de Grigore vodă Ghica, deoarece afecta semnificativ visteria ţării, mai ales că, în 1715, la anexarea Hotinului, haraciul n-a fost micşorat cu nici un ban. De aceea, turcii au decis ca ţinutul Hotin să fie dat lipcanilor, nu înainte de a trimite un funcţionar special, anume „Ali-efendi ca să înscrie pe lipcani şi să vadă câţi sânt la număr şi dacă pot să păzească cetatea aşa cum făgăduiseră”. Ali-efendi a alcătuit „catagrafia lipcanilor, care cuprindea un număr de una mie patru sute”, de gospodării, probabil. Totodată, el a constatat că „mulţi dintre ei (lipcani – n.n.) cereau să rămână în starea lor de ghionguli, aşa cum erau atunci, şi să nu se mai facă schimbarea cerută de ceilalţi”. Astfel, din 1 martie 1741 [27], lipcanii „au luat iarăşi ţinutul Hotinului în sama lor, să fie subt ascultarea lor, să ie iarăşi raie, precum fusese şi mai înainte vreme până a nu veni moscalii, raie turcească” [28].

*  *  *

Începutul încadrări lipcanilor ca mercenari în unităţile militare ale Moldova, îl putem pune în legătură cu Rebeliunea din 1672, când ei s-au stabilit în număr mare în apropiere nemijlocită de hotarele ţării, în olatul Cameniţei şi Barului, anexat de otomani de la Polonia conform Păcii de la Buceaci (1672). Probabil, iniţiativa angajării lipcanilor în unităţile militare moldoveneşti a aparţinut domnului Gheorghe vodă Duca, cel care a deţinut o perioadă hătmănia Ucrainei în partea ocupată de turci de la polonezi, conform Păcii de la Juravno (1676). Această presupunere se bazează pe faptul că, pentru prima dată lipcanii sunt atestaţi în unităţile militare ale Ţării Moldovei în jurul anilor1782-1783, anume în timpul celei de-a treia domnii a lui Gheorghe vodă Duca (1678-1683). Ei sunt menţionaţi în contextul tulburărilor politice interne şi externe din acea perioadă, când un grup de boieri moldoveni din partida de opoziţie (marele spătar Tudosie Dubău, marele medelnicer Savin Zmuncilă, împreună cu fratele său, Gheorghiţă Nacul postelnicul etc. ) au fugit din Iaşi, cu intenţia de a refugia în Polonia. Pe urmele lor au fost trimişii lipcanii, pentru a-i opri şi înapoia, însă fără succes: „şi o-au agiunsu gonaşii lipcani în codrii Herţii, şi s-au bătut cu denşii, şi nu le-au putut strica nimica” [29].

Tot în acelaşi an şi în acelaşi context, este atestată existenţa a două steaguri de lipcani, a câte 40 de ostaşi fiecare, toţi călări, ca parte componentă gărzii de corp a lui Gheorghe vodă Duca, în timpul aflării sale la curtea din Domneşti, ţinutul Putna. Cronica relatează că el era însoţit de 60 seimeni, dar avea „şi lipcani, optzeci de oameni, la două steaguri”, dintre care unul era condus de căpitanul Muharecico [30]. Domnul s-a baricadat cu seimenii în curtea din Domneşti, iar steagurile de lipcani au fost încartiruite în satele din împrejurimi.

În decembrie 1682, „luni, în dziua de agiunul de Crăciun”, domnul a trimis 12 lipcani, sub conducerea lui „Muhareciko, căpitanul lor”, să plece în calitate de avangardă în satul Răcăciuni, în susul Siretului, ca să supravegheze îndeaproape mişcările duşmanului, iar a doua zi urma să li se alăture şi restul lipcanilor, împreună cu hatmanul Alexandru Buhuş. Însă, în aceiaşi seară, detaşamentul lui Muharecico a fost nimicit la Răcăciuni, doar un singur lipcan a reuşit să se salveze. Îndreptându-se spre Domneşti, ca să dea ştire domnului de apropierea duşmanului, lipcanul a întâlnit noaptea în preajma satului „Copăceşti, pe apa Trotuşului” nişte oameni bejenari. Aceştia i-au dat o călăuză, ca să-l conducă spre curtea de la Domneşti, însă, din cauza nemulţămirii faţă de domn, ce puse stăpânire pe sufletele oamenilor, călăuza l-a purtat cu înşelăciune prin păduri toată noaptea, sosind la destinaţie concomitent cu detaşamentele duşmane [31]. Această situaţie s-a răsfrânt negativ atât asupra destinului domnului (a fost capturat de duşman şi dus în Polonia), cât şi a steagurilor de lipcani. Lipcanii au fost luaţi prin surprindere de polonezi şi cazaci într-un moment foarte neprielnic, fiind nepregătiţi şi fără cai: tocmai îşi primeau leafa la reşedinţa căpitanului lor. S-au salvat doar 5-6 lipcani, împreună cu doi boieri, hatmanul Alexandru Buhuş şi serdarul Dediul, dar n-au mai izbutit să intre în curte, ca să se alăture domnului [32].

Ulterior, lipcanii sunt atestaţi slujind cu credinţă lui Constantin vodă Duca, fiul lui Gheorghe vodă Duca, în a doua lui domnie (1693-1695). În anul 1695, acest domn a trimis pe hatmanul Antioh Jora cu oastea sa, cu „moldovenii, cu turcii, cu lipcanii”, să alunge trupele poloneze din cetăţile şi mănăstirile ocupate în nord-vestul ţării. În timpul acestei campanii, sub cetatea Neamţului, a fost capturat rotmistrul Turculeţ [33], cel care făcea multe neplăceri turcilor şi lipcanilor la Kameniţa. Constantin vodă Duca „să împlu de mare bucurie” de acest fapt, căci urmărea scopul să-i îmbuneze pe turci, pentru a-şi păstra scaunul. De aceea, s-a înţeles cu kapegi-başa, care tocmai venise să-l mazilească, şi „au trimis noaptea un steag de lipcani să ia pe Turculeţ din mâna oamenilor căimăcamilor (care îl preluaseră la rândul lor de la hatmanul Antioh Jora – n.n.) să-l ducă la Iaşi, eră până a merge lipcanii, Turculeţ au apucat de au scăpat” [34]. Remarcăm faptul că, această misiune, foarte importantă şi delicată, Constantin vodă Duca a încredinţat-o anume lipcanilor.

În timpul domniei lui Dimitrie vodă Cantemir (1710-1711), steagurile de lipcani continuau să facă parte din categoria „oşteni cu înţelesul cel adevărat”, adică erau utilizate în scopuri militare. La acea etapă, în oastea Moldovei existau în jur de patru steaguri de lipcani, conduse de căpitani, şi îşi menţineau încă specificul lor etnic: „Căpitanii tătarilor lipcani (care este numele sciţilor ce locuiau în Lituania şi care sânt mahomedani). Aceştia sunt patru sau mai mulţi, după cum vrea domnul” [35]. Probabil, steagurile de lipcani erau subordonate hătmăniei: „Toţi aceştia stau la porunca hatmanului”. De altfel, faptul că în timpul evenimentelor din anii 1682 şi 1695 lipcanii acţionau sub comanda hatmanilor, vine în sprijinul presupunerii că ei, din punct de vedere ierarhic, erau sub ascultarea hătmăniei. Totodată, se ştie că „hatmanul, (era) mai mare peste toată oastea… el (era) căpetenia tuturor călăraşilor, adică a călăreţilor şi are la porunca sa toate oştile cu leafă, atât călărime, cât şi pedestrime” [36], iar lipcanii reprezentau mercenari de cavalerie.

La începutul domniei sale, turcii i-au poruncit lui Dimitrie vodă Cantemir să-l captureze pe Constantin vodă Brâncoveanu, suspectat că ar fi făcut alianţă cu Imperiul Rus. În acest scop, „au făcut Dumitraşco vodă vreo cinci şeasă steaguri de lefegii, şi două steaguri de lipcani, şi câţiva feciori de boieri grijiţi bine îi ţinea în Iaşi” [37]. Probabil că au fost create două steaguri suplimentare de lipcani, alături de celelalte două, existente anterior. Doar în acest fel putem interpreta fraza lui Cantemir, cu privire la numărul steagurilor de lipcani: „sunt patru sau mai mulţi, după cum vrea domnul”.

În timpul bătăliei de la Stănileşti (7 iulie 1711), mercenarii lipcani au păstrat fidelitate domnului şi ţării, luptând contra turcilor şi tătarilor în componenţa oştirii ruso-moldoveneşti, iar unul din căpitaniilor (numit de unele surse λιπκαγασής, adică aga de lipcani – n.n.) a căzut în prizonierat, fiind executat: „Acole prinseră de viu pe căpitanul de lipcani, de lege turcu (adică, musulman – n.n.), şi pristănise a ţine cu creştinii; şi ducându-l la vezirul, îndată i-au tăiat capul” [38].

*  *  *

Nu este clar destinul acelor patru steaguri de mercenari lipcani din oastea ţării, după bătălia de la Stănileşti (1712) şi după anexarea Hotinului (1715). Situaţia creată în Ţara Moldovei ca urmare a acestor evenimente a fost de aşa natură, încât, inevitabil, au fost necesare, şi au urmat, transformări în statutul, funcţiile, caracterul etnic şi numărul formaţiunilor militare lipcăneşti. Se pare că numărul steagurilor de lipcani a fost micşorat [39], rostul şi compoziţia etnică a unităţilor de lipcani s-a modificat, iar importanţa lor, îndeosebi cea militară, a scăzut.

Un prim semnal în acest sens îl constituie cazul atestat în anul 1727/28, când căpitanul de lipcani îndeplineşte funcţiile armaşului, adică poliţieneşti, în vederea reţinerii şi aducerii la Iaşi a unui boieri hiclean şi fugar, cum a fost Dumitraşco Racoviţă hatmanul (ascuns în dreapta Dunării, în satul Caralar, ţinutul Silistra, în casa unui turc). Boierul a fost deconspirat de gazda sa, iar „domnul a trimis îndată pe al doilea uşier împreună cu căpitanul de lipcani (καπιτάνον τών Λιπκάνων), care, mergând împreună cu turcul la casa lui, au luat pe Dumitraşcu de acolo şi l-au adus în fiare la Iaşi” [40].

Şi pentru anii următori, semnalăm faptul că lipcanii erau utilizaţi în alt scop, decât cel militar. Astfel, la 24 martie 1742, domnul a scris lui Dumitraşcu staroste de Putna despre trecerea unui lipcan în Muntenia („mergând un lipcan în Ţara Românească”), la Grigoraş comisul, pentru a aduce 50 de cărţi bisericeşti de limbă română, pentru care să-i dea un om cu căruţă să le aducă la Iaşi [41].

Din alte surse, din aceiaşi perioadă, aflăm că persoane din breasla lipcanilor, alături de beşlii, practicau comerţul cu peşte. Astfel, la 11 ianuarie 1745, domnul confirmă dreptul mănăstirii Trei Ierarhi de a lua de la toţi cărăuşii ce trec prin oraş câte doi potronici, iar în carele „de marfă de peşte sărat”, precum şi „de carul sau căruţa cu peşte proaspăt”: să se dea 2 potronici şi 2 ocă peşte, în primul caz, sau 2 potronici şi 2 peşti de car, în cel de-al doilea. Inclusiv cei ce vor trece „pe laturea târgului”, fără a uita de„oameni streini, ori de ţară, ori şi de târgu, turcu şi tătar, ori lipcan, beşliu, orice fel de breaslă ar fi” [42]. Este prima dată când îi atestăm pe lipcani în rândul breslelor, adică a unor grupuri profesionale specializate de la Curtea domnească.

Sursele interne, referitoare la tranzacţii funciare şi imobiliare din Iaşi, pentru perioada 1726-1755, atestă şapte lipcani purtând nume creştine sau specifice mediului creştin (Brătilă lipcan, în 1726; Matei lipcan, în 1729; Gligoraş lipcan, în 1733 şi în 1743; Apostol lipcan, în1739; Vasile lipcan, în 1745; Timuş lipcan în 1748; Dumitru lipcan, în 1751) [43], şi doar unul singur cu nume de musulman (Mustafa, căpitan de lipcani, în anii 1743-1744) [44]. Astfel, constatăm modificarea substanţială a compoziţiei etnice, odată cu cea obligaţiilor de serviciu ale grupurilor profesionale (din mercenari în slujitori), a lipcanilor din Moldova. Nici în documentele din anii următori, pe toată durata cele de-a doua jumătăţi a sec. XVIII, precum şi la începutul sec. XIX, nu mai atestăm în breasla lipcanilor persoane cu nume musulmane. Se creează impresia că tot mai puţini etnici lipcani manifestau interesul pentru astfel de ocupaţii slujitoreşti (mai mult cu rol de curieri), de aceea, probabil, o anumită perioadă, doar capul breslei, urmând o anumită tradiţie, a continuat să fie selectat din mediul etnicilor lipcani.

În documentele din anii 1726-1755, slujitorii lipcani cu nume creştine apar în postura de proprietari de case în Iaşi (La 7 aprilie 1729 „Matei lipcanul” vinde „o casă pe Căicaina, spre Podul Misărceilor” lui Ştefan, fiul lui Iane baş-bulucbaş, pentru 8 lei, pe care şi el o avea de cumpărătură [45]; La 1 iunie 1745 şi 7 decembrie 1745 este atestat ca proprietar de casă „lângă mănăstire Bărboiul” un Vasile lipcanul şi cumnatul său, Iane grecul, fost buluc-baş [46]; La 20 mai 1786, Aniţa, fiica lui Ioniţă Motohoiu, cu soţul ei, „Gavril Croitorul lipcan din Iaşi” vând o casă cu locul ei, în mahalaua Fânăriei [47];La 1 mai 1726, un „Brătilă lipcanul” apare în postura de mahalagiu martor, la vânzarea unui un loc de casă de lângă Târgul Făinii. Iar la 21 aprilie 1743, la vânzarea altui loc de casă de „lângă Bărboiu, pe uliţa care vine din Târgul Făinii”, este atestat ca martor „Grigoraş lipcan”, şi el în postura de „mahalagiu” [48]), stăpâni de vii în coasta aceluiaşi târg (La 16 august 1751, „Dumitru lipcan şi a soţudumisali Marii şi fii dumisale” cumpără un pogon şi jumătate de vie în Dealul lui Şefan Vodă la Miroslava, pentru 30 lei, de la un Ştefan Goe [49]), răzăşi în moşii din diferite ţinuturi ale Moldovei (La 18 iulie 1748, este atestat printre „oameni buni şi bătrâni, megieşi şi răzeşi di pinpregiuru, anume: Timuş lipcanul, ginirili Popeştilor din satul Cherhana ce să hotărăscu pe din sus cu Horileştii”, din ţinutul Cârligătura [50]). Atestarea în mediul slujitorilor lipcani a moşinaşilor, stăpâni de răzăşii diferite ţinuturi ale Moldovei, confirmă ideea că, în sec. XVIII, în această slujbă sau breaslă erau angajaţi mai mult pământeni, etnici moldoveni, reprezentanţi ai unor neamuri boiereşti scăpătate, decât etnici lipcani musulmani de la Hotin.

Slujitorii lipcani apar ca martori la diferite tranzacţii, alături de persoane din alte bresle cu tradiţie militară (fustaşi, seimeni etc.), ceea ce demonstrează continuitatea genetică, profund transformată, din unităţile de mercenari lipcani(„Cârstian vătavul de fustaşi, şi Brătilă lipcanul”, în 1726; „Matei lipcanul” şi „Ştefan sin Ianul di la başi bulucbaş din Curte”, în 1729; „Cârstiian vătaful de fustaşi, marturi, Ion cazac, martur, Gligoraş lipcan, martur, Gligoraş călăraş de Ţaregrad, martur”, în 1733; „Cârstian vătaful de fustaşi” şi „Apostol lipcanul”, în 1739; „Grigoraş lipican” şi „Toader săiman agescu” în 1743; „Vasile lipcanul şi a cumnatu-său lui Iane grecul ce-au fost bulucbaşe”, în 1745) [51].

Documentele atestă pe slujitorii lipcani căsătoriţi, având familii, fiind înrudiţi cu membrii altor bresle militare („Vasile lipcanu înpreună cu soţul meu, Ioana”, cumnat cu Iani, bulucbaş, şi cu soţia acetuia, Catrina [52]; La 27 mai 1739, sunt atestaţi judecându-se pentru nişte case din capul Uliţei Ruseşti din Iaşi „Nastasia fata Lupei, fămeia lui Cârstian vătaful de fustaşi, şi cu soru-sa Ilinca, fămeia lui Apostol lipcanul, şi cu Dumitrache, fratele lor”, fiii Lupei şi nepoţii Paraschivei [53]; La 3 iulie 1755, printre martorii semnatari ai hotarnicii unui loc de casă din Uliţa Fânăriei apare „Maria lipcăniţa”, probabil soţia unui lipcan [54])

Ultimul căpitan de lipcani atestat documentar este Mustafa („Mustafa căpitan de lipcani”. După nume pare să fie lipcan etnic – n.n.), care, la 22 septembrie 1743, acumpărat o casă în Iaşi, cu tot cu loc, pe Podul Vechi, şi un alt loc de casă în apropiere, de la un Manoli croitoriul, soţia sa, Tudosca, şi copiii lor Ilinca, Porfira şi Iordachi [55]. Însă, deja la 27 iulie 1744, tot el, numit „Mustafa biv căpitan de lipcani”, a vândut acele case lui Costachi vistiernic [56]. Dintr-o hotarnică a caselor respective, datată cu 12 martie 1746, aflăm motivul vânzării: „trecând în vânzare din mână în mână până la cumpărarea lui Mustafa căpitan de lipcani; şi Mustafa, când s-au dusde aice, l-au vândut acest loc cu două casă şi alti heiuri agăi Costachi” [57].

Astfel, constatăm că Mustafa căpitan de lipcani nu s-a mai reţinut la Iaşi după 1744, revenind, probabil, în olatul Hotinului. Deşi în anul 1743 el este numit „căpitan de lipcani”, iar în 1744 – „biv căpitan de lipcani”, nu avem siguranţa că Mustafa exercita această funcţie şi în 1743. Frecvent, slujitorii, ca şi boierii, utilizau ca extensie antroponimică denumirea ultimii funcţii deţinute, mult timp după pierderea ei, uneori chiar şi fără particula „biv”, adică „fost”. Din acest motiv, nu suntem siguri că, în anii 1743-1744, în Moldova încă mai exista funcţia de căpitan de lipcani. Chiar dacă admitem că în această perioadă mai exista căpitănia lipcanilor, totuşi, funcţiile exercitate de slujitorii lipcani, după cum am arătat mai sus, nu mai erau strict de ordin militar.

Cert este faptul că, în 1745, slujitorii lipcani din Iaşi alcătuiau o breaslă [58], iar în Condicile Visterii Moldovei pe anii 1776-1777, căpetenia lipcanilor, grupaţi într-un steag, este numit vătaf. Breasla curierilor, din care făceau parte lipcanii, în a doua jumătate a sec. XVIII, era subordonată marii postelnicii, încadrând şi alte categorii de slujitori cu funcţii asemănătoare: călăraşii de Ţarigrad şi beşliii [59].

Structura steagului de lipcani în 1776-1777 era următoarea: Era condus de vătaf, care avea în calitate de locţiitor pe odobaşă, plus un stegar. Steagul era format din 40 de lipcani [60], slujitori de rând. Ca structură el este apropiat de steagul călăraşilor de Ţarigrad din Iaşi (era condus de vătaf, care avea în calitate de locţiitor pe chihaie şi stegar, avea 40 de călăraşi de Ţarigrad, slujitori de rând). În acest sens, structura steagurilor de lipcani şi călăraşi de Ţarigrad este mai simplă decât cea a steagurilor de călăraşi (de Curte, de margine şi de menzil) şi cazaci, care aveau şi un al treilea „ofiţer inferior” – ceauşul.

2

 

În strânsă legătură structurii ierarhice a unităţii de slujitori lipcani, este şi problema statutului funcţiei de „lipca-agasi” (în traducere, „aga de lipcani” [61]). Lipca-agasi este atestat frecvent în Sămile Visteriei Moldovei din anii 1763 şi 1764, înscris în categoriile „turcii” (în 1763 sunt menţionaţi „4 liudi lipca-agasi” [62]) şi „lefile turcilor” (în care este însemnat că s-au plătit „lui lipca-agasi” leafă 35 lei, la 30 decembrie 1763) [63]. Probabil, lipca-agasi, în perioada respectivă, era responsabil doar de reglementarea relaţiile lipcanilor de la Hotin cu locuitorii Ţării Moldovei, sau era mai marele lipcanilor de Hotin venit în Moldova cu anumite misiuni concrete. În acest sens, remarcăm faptul că lipca-agasi este atestat de Sămile Visteriei din anii 1763 şi 1764, făcând cercetări prin ţinuturile Moldovei, „pentru scoaterea turcilor”. Toate cheltuielile legate de deplasările sale au fost plătite de Visteria Moldovei. Astfel, 6 lei s-au dat pentru „3 lipcani mergând cu lipca-agasi pe margine pre la ţinuturi pentru pricina tătarilor”, la 8 iulie 1763 [64]; Apoi alţi 15 lei au fost daţi la „cheltuiala drumului lui lipca-agasi pentru cercetarea tătarilor ce cosăsc în ţinutul Iaşi” [65]; Încă 20 lei s-au plătit lui „lipca-agasi, mergând la Suceava”, la 11 octombrie 1763 [66]; Alţi 15 lei s-au cheltuit „cu făcutu unui stog a lui lipca-agasi”, în martie 1763 [67]; Iar la 29 august1764 s-au plătit „6 lipcani ce au mersu dinpreună cu dumnealui lipca-agasi pe caii lor înainte spahiilor” [68].

Slujitorii lipcani din Ţara Moldovei atestaţi în acest context, după cât se pare, nu erau subordonaţi ierarhic lui lipca-agasi, deoarece figurerază înscrişi în categoria creştinilor. Astfel, în compartimentul „daruri pentru creştini” al Sămii Visteriei se indică că, la 30 martie 1762, s-au plătit „25 lei pentru 2 postaji ce s-au dat unul vătahului de călăraşi de Ţarigrad şi unul odobaşii de lipcani de Paşti, după obicei” [69].

 

Din două Condici ale Visterii Ţării Moldovei de veniturile şi lefurile dregătorilor şi slujbaşilor domniei şi ale slujitorilor Curţii domneşti (din 1 septembrie 1776 şi 1 aprilie 1777) [70] din timpul domniei lui Grigore Alexandru vodă Ghica, aflăm că o parte din „venitul postelniciei cei mari” îl formau „pocloanele pe fieştecare an, însă pe giumătate la Sft. Gheorghe şi pe giumătate la Sft. Dimitrie”. Din punct de vedere financiar, mărimea plăţilor era diferită, în strânsă interdependenţă cu criteriul ierarhic intern, între membrii unităţilor breslei, şi extern, între unităţile breslei. Astfel, reieşind din ordinea în care sunt prezentate sumele plătite, ne putem face o impresie cu privire la raportul ierarhic între unităţile breslei subordonate marii postelnicii. Pe primul loc sunt indicaţi, separat, capii breslelor, fiind urmaţi de „ofiţerii inferiori” apoi de slujitorii de rând. Noi, însă i-am grupat după unităţi, în ordine ierarhică:

1) Călăraşii de Ţarigrad din Iaşi (un steag): 30 lei – de la vătaf; 15 lei – de la chihaie; 10 lei – de la stegar; 200 lei – de la 40 călăraşi de Ţarigrad, câte 5 lei de om.

2) Lipcanii (un steag): 20 lei – de la vătaful de lipcani; 10 lei – de la odobaşa de lipcani; 10 lei – de la steagul de lipcani; 120 lei – de la 40 lipcani, câte 3 lei de om.

3) Călăraşii de Ţarigrad din Galaţi (un steag): 15 lei – de la vătaf; 60 lei – de la 30 de călăraşi; câte 2 lei de om.

4) Beşlii creştini (o ceată): 16 lei 60 bani – de la 11 beşlii, câte 1,5 leu de om.

În privinţa „lefile slujitorilor curţii gospod”, Condica Visteriei din 1776 prevedea plata anuală a sumei de 120 lei vătafului de călăraşi de Ţarigrad (câte 10 lei lunar), 60 lei vătafului de lipcani (câte 5 lei lunar) şi 250 lei la zece beşlii creştini (lunar câte 20 lei, adică câte 2 lei de om). Iar Condica Visteriei din 1777 fixa leafă anuală vătafului de călăraşi de Ţarigrad în sumă de 60 lei (5 lei lunar), vătafului de lipcani 36 lei (3 lei lunar), iar celor zece beşlii creştini 250 lei [71]. Condicile nu spun nimic cu privire la leafa „ofiţerilor inferiori” şi a slujitorilor de rând din steagul lipcanilor.

Aflarea lipcanilor în aceeaşi categorie profesională sau breaslă cu călăraşii de Ţarigrad, precum şi subordonarea ierarhică marii postelnicii, vine să demonstreze faptul că, în decursul sec. XVIII, numărul steagurilor de lipcani a fost redus de la patru la unul, care a fost trecut din categoria mercenarilor, ce erau militari, în cea a slujitorilor, în rol de curieri, aşa cum au fost, încă de la început, călăraşii de Ţarigrad. Totuşi, chiar dacă a pierdut caracterul exclusiv militar, steagul lipcanilor a păstrat diviziunea internă specifică unităţilor militare moldoveneşti.

Aflarea în breasla slujitorilor curieri a unei cete de beşlii creştini (anterior, beşlii erau turci musulmani – n.n.), confirmă faptul că, în a doua jumătate a sec. XVIII, unităţile de lipcani îşi pierduseră definitiv specificul etno-confesional iniţial.

Materiale interesante despre componenţa etno-confesională a slujitorilor lipcani din Moldova în a doua jumătate a sec. XVIII – începutul sec. XIX, ne oferă catagrafiile oraşului Iaşi [72]. Constatăm că slujitorii lipcani din această perioadă sunt, practic în totalitate, dacă nu moldoveni, atunci cu siguranţă creştini, ceea ce vine în contradicţie cu specificul tătarilor lipcani, care erau de confesie musulmani. Mulţi lipcani atestaţi în materialele statistice indicate mai sus, practicau (sau practicaseră mai devreme) diferite meserii sau ţinuseră de breslele negustoreşti (ciobotari, cizmari, blănari), ceea ce presupune libera trecere dintr-o breaslă în alta. Trebuie să specificăm că nu toate persoanele care activau în breasla slujitorilor lipcani din Iaşi au rămas să locuiască în oraş. Mulţi dintre ei, după părăsirea slujbei reveneau în satele de baştină (de exemplu, la 21 iulie 1788, un Năstasă lipcanul, răzăş de Bărăiac, ţinutul Orhei, apare ca martor, alături de călăraşii de Bărăiac: „eu, Ion căpitan ot tam, eu, Năstas lipcan, eu Andrei stegar” [73]; Tot acolo, la 7 august 1799, este atestat ca martor „Vasile lipcanu” [74]. Însă, nu excludem faptul că termenul „lipcan”, în unele cazuri, semnifica „curier”, fiind atribuit şi călăraşilor de menzil, cum erau acei de la Bărăiac – n.n.).

Astfel, conform Catastifului liuzilor din 21 ianuarie 1755, în Iaşi au fost atestaţi trei lipcani: „Neculai, odobaşă de lipcani”, ruptaşii cu peciuri roşii „Gligoraş Catană, lipcan” şi „Apostol, stegar, lipcan” [75].

Catagrafia din 1774, atestă în Iaşi, în categoria „lipcanii” pe: „Andrei, moldovan, la cârciuma lui Iordachi Mitiutel”, „Vasâli Brandabur, lepădat de lipcani”. În categoria „lipcani i beşlii” pe: „Ianachi, beşliu, Simion, lipcan, Ioniţă Focşa, lipcan, Pavăl, odobaşă, lipcan”. În categora „lipcani calaraşi i beşlii” pe: „Timofti, blanar, lipcan, Costandin Boghiţă, beşliu, ciobotar, Ursachi, călăraş, ciobotar, Toader, beşliu, ciobotar, Costandin Sârcu, călăraş, ciobotar, Ilii Narte, beşliu, ciobotar”; În categoria „călăraşi i beşlii” pe: „Vasâli, călăraş, Neculai, călăraş, Ilii, cârciumar la crâşma mănăstirii lu Svetii Spiridon, călăraş, Ion sân Ţărancii, beşliu, Toader Ţărălungă, lipcan”. În categoria „beşlii, călăraşi lipcani” pe: „Frangoli, beşliu, Alexandru, călăraş”, „Ştefan, ce-au fostu lipcan”. În categoria „lipcani” pe: „Ion, lipcan”. În categoria „lipcani, beşlii” pe: „Costandin Măciucă, Vasâli Haraba, Năstase, holtei, Vasâli Narti, beşliu”. În categoria „lipcanii, beşlii i călăraşii” pe: „Ioniţă, bucătar, lipcan, Iani, vatav de călăraşi, Ioniţă Focşa, călăraş, Vasâli Roşca, lipcan, Agapii, beşliu, Gligoraş Toma, ceauş de beşlii, Sandu, odobaş de lipcani, Nastase, beşliu, Sava sân Toader, lipcan, Gavril sân Gheorghii Belibou, călăraş, Sandu Tincu, călăraş, Spiridon, lipcan, ciobotar”. În categoria „lipcani, călăraşi, beşlii” pe: „Iordachi sân Petrar, lipcan, Vasâli Chitonag ot Muntenimea de Sus” [76].

Condica Visteriei Moldovei din octombrie 1803, atestă în Iaşi 9 beşlii, subordonaţii marii postelnicii, 23 călăraşi de Ţarigrad, 30 lipcani şi 60 simeni a Curţii [77].

Iar Condica stării de jos din târgul Iaşi, din 15 iulie 1808, pe Uliţa Hagioae, în categoria breslelor au fost înregistrate: 1 familie cu 6 suflete a lui „Ion Buştiuc lipcan, cu soţul Adriana, cu 2 fii, o calfă şi o slugă”; 2 familii cu 4 suflete: „Vasile Ştreanga lipcan, cu soţul său Sultana; Toader Şchiopu, cu soţul Maria”. În Căcaina: 1 familie cu 2 suflete: „Mihalachi lipcan, cu soţul său Axinia”, 1 familie cu 3 suflete: „Lupu crâcimar, lipcan, cu soţul său Ioana, un fiu”, 2 familii cu 4 suflete: „Sava odobaşă de lipcani, cu soţul său Sofia; Tudor Casap şi Catrina”, 1 familie cu 6 suflete: „Ioniţă croitoriul lipcan, cu soţul său Maria, 4 fii”. În Rufeni: 1 familie cu 2 suflete: „Lazăr lipcan, cu soţul său Nastasia”, 1 familie cu 5 suflete „Vasile odobaşa (de lipcani), cu soţul Paraschiva, 3 fii”, 1 familie cu 3 suflete „Vasile lipcan, cu soţul său Sultana, Cârstina, un fiu”, 1 familie cu 6 suflete „Vasile lipcan, cu Maria, 3 fii şi o vădană”, 1 familie cu 6 suflete „Costandin lipcan, cu soţul său Ilinca, 4 fii”. În Ciurchi: 1 familie cu 3 oameni „Iani Haraba, lipcan, cu soţul său Ileana şi un fiu”, 1 familie cu 4 suflete „Fote lipcan, cu Tudura şi Axânia cu o fiică”, 1 familie cu 4 suflete „Enachi lipcan, cu Nastasia, Panaghia văduva şi un fiu”, 1 familie cu4 suflete „Vasile Copil, lipcan, cu Ioana şi 2 fii”, 1 familie cu 4 suflete „Neculai lipcan, cu Todosia şi 2 fii” [78].

Catagrafia oraşului Iaşi din martie 1820, atestă în categoria „călăraşi de Ţarigrad i lipcani”, în Tataraşi pe: „Ştefan Bucă, Trohin călăraş, Ion Stârp, Enache călăraş, Iordache călăraş, Costandin lipcan, Agache călăraş, Lupu Livădaru, alt Costandin lipcanu, Toader călăraş, Sâmion lipcanul, Dumitru călăraş, Matei călăraş, Costandin cizmar ot Broşteni, Gheorghe şlicarot tam”. În Rufenii, pe: „Gheorghi călăraş, Panaite călăraş, Sâmion călăraş, Toma călăraş, Ion Hagiu”. În Căcaina, pe: „Toma Caraciu, Nastasă călăraş, Ioniţă călăraş, Costandin cibotar călăraş, Costandin odobaş de lipcani, Savva odobaşi”. În Hagioaia, pe: „Tanasă cibotar, Andrei Ţinţaru cibotar, Gavril sârbul – călăraşi”. În Muntenime, pe: Mafteiu călăraş, Ion Cârjău călăraş”. În total, erau 31 persoane: 15 în Tătăraşi, 5 în Rufenii, 6 în Căcaina, 3 în Hagioaia şi 2 în Muntenime [79].

*  *  *

Multe detalii despre activitatea slujitorilor lipcani în calitate de curieri, aflăm dintr-o serie de Sămi ale Visteriei Moldovei, din anii1761-1764, 1776 şi 1784. Sămile Visteriei din 1763 şi 1764 oferă cele mai amănunţite informaţii la acest subiect. În baza lor am alcătuit un tabel, cu indicarea, pe ani, a localităţilor sau a ţărilor în care slujitorii lipcani erau trimişi în rol de curieri.

3

Din datele tabelului reiese că cel mai frecvent curierii lipcani erau trimişi, cu diferite însărcinări, la Bahcisarai („Crâm”, adică Crimeea) Bender, Bucureşti, Căuşeni, Câşla, Cernăuţi, Chişinău, Focşani, Hotin, Ismail. Tabelul arată clar că slujitorii lipcani nu erau doar curieri interni, având spaţiu larg de activitate şi în afara ţării: la Ackerman, Babadag, Bahcisarai, Bender, Brăila, Bucureşti, Căuşeni, Câşla, Hagibei, Hotin, Ismail, Kameniţa, Kiev, Or, Silistra, Tulcea, Vidin, Vozia. Sesizăm specializarea lipcanilor în relaţiile cu raialele turceşti din vecinătatea ţării (Bender, Hotin, Ismail), cu cele din dreapta Dunării (Babadag, Silistra, Tulcea, Vidin,), cu tătarii: hanatul din Crimeea şi hoardele din Bugeac (Bahcisarai, Căuşeni [80]), dar şi cu Ţara Muntenească (Bucureşti). În direcţia nordică (Polonia, Rusia etc.), slujitorii lipcani sunt folosiţi arareori, iar la Constantinopol niciodată, deoarece legătura Moldovei cu capitala Imperiului Otoman era realizată de călăraşii de Ţarigrad.

În interiorul ţării, slujitorii lipcani erau folosiţi, în primul rând, în calitate de curieri, în rol de curea de transmisie. Ei făceau legătura dintre autorităţile centrale şi cele ţinutale, duceau, de regulă, circularele domneşti la ispravnici şi alţi funcţionari locali („lipcanilor ce-au mersu pe la ţinuturi cu cărţi”). Cu misiuni speciale pe interior, lipcanii mai des erau trimişi în ţinuturile şi localităţile de la marginea ţării: Cernăuţi, Chişinău, Focşani, Galaţi, Roman, Ştefăneşti. Frecvent, ei însoţeau soli sau înalţi funcţionari otomani, aflaţi cu treburi sau doar în trecere prin Moldova („un lipcanu ce-au mersu cu Gavrilaş uşer cu o cocie ce sau triimis înainte dumnelui solului turcescu”, la 3 iulie 1763 [81]). Uneori, lipcanii îndeplineau funcţii poliţieneşti (la 3 decembrie 1763 sunt atestaţi „un lipcan şi un armăşel ce-au dus un tâlhar la Hotin” [82]), sau de interes economic (a fost trimis de două ori „un lipcanu la Hotin cu cuie de şindrilă”, la 15 şi 22 august 1764 [83]) şi fiscal („lipcanii ce-au mersu cu cărţi pentru adăoşagul goştinii pe la ţinuturi”, la 8 ianuarie 1764 [84]) etc.

Multiplele slujbele exercitate de lipcani erau destul de costisitoare pentru Vistierie. Astfel, doar în anul 1763 s-au cheltuit pentru slujbele lipcanilor 1239 de lei [85]; În 1764 – 701 de lei şi 30 de bani [86]; În aprilie-septembrie 1776 – 112 de lei [87]; În februarie-martie 1784 – 234 de lei şi 60 de bani [88].

*  *  *

Constatăm că prezenţa lipcanilor în Ţara Moldovei, în sec. XVII – începutul sec. XIX, a avut câteva forme: a) Etnici lipcani, ca parte componentă a unor oşti străine (poloneză, suedeză sau otomană), ce acţionau pe teritoriul carpato-nistrean; b) Etnici lipcani, în calitate de vecini ai moldovenilor, în cadrul unor teritorii înstrăinate ale Moldovei (olaturile Bender şi Hotin); c) mercenari etnici lipcani, de confesiune musulmană, în unităţi speciale de cavalerie ale oştirii moldoveneşti, sau ale gărzii Curţii domneşti; d) slujitorii lipcani, o în cadrul unei bresle profesionale şi social-fiscală, formată din moldoveni sau alţi creştini din ţară sau străini, în rol de curieri.

 

SUMMARY

Lipka (Lithuanian Tatars) presence in Moldova, in XVII – the beginning. XIX centuries, it took several forms: a) Ethnic Lipka as a part of foreign armies (Polish, Swedish or Ottoman), which operated in the Carpathian-Dniester region; b) Ethnic Lipka, as neighbors of Moldovans in the occupied territories by the Turks from Moldova (Bender and Khotyn district); c) Mercenaries ethnic (muslims) Lipka, in special cavalry divisions of the Moldovan army and the palace guard; d) Lipka, as a military and social category, selected from Moldovans or others christyans, played the role of couriers.

NOTE

[1] С. Бакалов, Молдавские казаки. Происхождение, эволюция и организационная структура (XVI-XIX вв.)// Соцiальна Iсторiя, науковий сбiрник, за ред. Проф. Г.Д. Казьмирчука, Киев, 2012, вип. VIII, с. 12-33.

[2] Nicolae Stoicescu, Curteni şi slujitori. Contribuţii la istoria armatei române, Bucureşti, 1968, p. 206-207. Nicolae Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova, I. Organizarea de stat până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 1971, p. 177-178.

[3] Vezi bibliografia la această temă elaborată de Z.I. Kanapaţkaia: З.I. Канапацкая, Праграма Татары на Беларусi XIV-XI стст // Роднае слова, 2004, №. 6, c. 109-110.

[4] Stanisław Kryczyński, Tatarzy litewsky. Próba monografii historyczno-etnograficznej, Warszaws, 1938, s. 1-12.

[5] А.А. Любая, Становішча татарімігрантаў на тэрыторыі Вялікага Княства Літоўскага ў канцы XV – першай трэці XVI ст. // Веснік Беларускага дзяржаўнага універсітэта. Сер. 3 Гісторыя. Філасофія. Псіхалогія. Паліталогія. Сацыялогія. Эканоміка. Права, 2008, № 2, c. 3-7.

[6] Apendix II de Neculai Costin // Cronicile României seu Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, ediţie de Mihail Kogălniceanu, tom I, Bucureşti, 1872, p. 383.

[7] З. Канапацкая, Татарымусульмане Вялікага Княства Літоўскага у ХVI-ХVII стагоддзях // Актуальныя пытаннi сучаснай навукi. Зб. навук. прац у 2 ч. Ч. 1. Гал. рэд. А.Ф. Рацько. Мн. БДПУ, 2004, c. 130-136.

[8] StanisławKryczyński, Tatarzylitewsky…, s. 20-22.

[9] Emine Atmaca, Litvanya tatar türklerine ait hamailler ve Nemėžis köyünde bulunan iki hamail // Uluslararası Türkçe Edebiyat Kültür Eğitim Dergisi / International Journal of Turkish Literature Culture Education, 2013, № 2-4, p. 147-180.

[10] Stanisław Kryczyński, Tatarzylitewsky…, s. 31-35.

[11] О.В. Шереметьев, Литовские татары в составе императорской гвардии Наполеона // Conferinţa ştiinţifică internaţională „Evoluţia mentalităţii tineretului în contextul integrării Moldovei în UE”, consacrată aniversării a 85 de ani de la înfiinţarea UST şi a învăţământului superior din Moldova, 16-17 mai 2015, Chişinău, 2015, p. 202-207.

[12] Miron Costin, Letopiseţul Ţerii Moldovei // Cronicile României seu Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, ediţie de Mihail Kogălniceanu, tom I, Bucureşti, 1872, p. 279.

[13] Neculai Costin, Letopiseţul Ţerei Moldovei // Cronicile României seu Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, ediţie de Mihail Kogălniceanu, tom II, Bucureşti, 1872, p. 90. Cronica Ghiculeştilor. Istoria Moldovei între anii 1695-1754. Text grecesc însoţit de traducerea românească, cu prefaţă, introducere, glosar şi indice. Ediţie îngrijită de Nestor Camariano şi Ariadna Camariano-Cioran, Bucureşti, 1965, p. 77-79. „Veniseră aici în Iaşi peste trei mii de ostaşi leşi i voievodului Halicki, amestecaţi cu lipcanii, cu tătarii şi cu cazacii rânduiţi de împărăţie să ierneze aici pe cheltuiala ţării… Iar câte rele au făcut aceştia aici în ţară este cu neputinţă ca cineva să le descrie”.

[14] Ion Neculce, Letopiseţul Ţerei Moldovei// Cronicile României seu Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, ediţie de Mihail Kogălniceanu, tom II, Bucureşti, 1872, p. 239.

[15] Axinti Uricariul, A doua domnie a lui Neculai Alexandru Mavrocordat v.v. în Moldova // Cronicile României seu Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, ediţie de Mihail Kogălniceanu, tom II, Bucureşti, 1872, p. 134.

[16] Ibidem, p. 135.

[17] Ibidem, p. 144-145.

[18] Vezi detalii despre formarea raialei Hotin la: Ion Gumenâi, Istoria ţinutului Hotin. De la origini până la 1806, Chişinău, 2002, p. 173-223.

[19] Cronica Ghiculeştilor…, p. 233.

[20] Ion Neculce, Letopiseţul…, p. 366.Cronica Ghiculeştilor…, 1965, p. 271.

[21] Ion Neculce, Letopiseţul…, p. 394, 397. Cronica Ghiculeştilor…, p.405-407.

[22] Ion Neculce, Letopiseţul…, p 401.

[23] Ibidem, p. 401.

[24] Ibidem, p. 406-407.

[25] Ibidem, p. 410.

[26] Ibidem, p. 411.

[27] Cronica Ghiculeştilor…, p. 501-505.

[28] Ion Neculce, Letopiseţul…, p. 412.

[29] Ion Neculce, Letopiseţul…, p. 216.

[30] Ibidem, p. 220.

[31] Ibidem, p. 220. „Au trimes Duca vodă doispredzece lipcani, cu Muhareciko căpitanul lor, în sus spre Răcăciuni, de straje; şi a doua dzi era să mergă şi hatmanul, în dziua de Crăciunu, cu cei-alţi lipcani, întru întâmpinarea podghezului. Eră sosind podghezului la Răcăciuni întru ace seră, au prins pre lipcani acolo în Răcăciuni, şi i-au tăiat pre toţi; numai unul au scăpatu, şi viind noptea să dea ştire, au datu peste nişte oameni la Copăceşti, pe apa Trotuşului, şi dându-l unui omu să-l ducă la Domneşti, el l-au dus pintr-o dumbravă, retăcindu-l până în dzioă. Şi când au sosit lipcanul drept Domneşti, pin dumbrava, atunce şi poghezul au fost agiungând la curte în Domneşti, foră de veste”, înconjurând-o.

[32] Ibidem, p. 221. „Duca vodă atunci şedzuse la masă; lipcanii, luănd banii de lefe, erau toţi la gazda căpitanului de le împărţea lefile; au plecat fuga cine încotro au putut se scape caii loru pre la gazde, prin sate; n-au apucat să se încălăreze”; „Buhuş hatmanul era la o casă, departe de curte, numai cu Dediul serdarul şi cu vreo cinci şese lipcani ce scapase calări au, au purcesu spre curte. Ce timpinându-se cu cazaci şi cu leşi, n-au putut răzbi spre curte”.

[33] Ibidem, p. 253.

[34] Ion Neculce, Letopiseţul…, p. 254.

[35] Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, 1992, p. 92.

[36] Ibidem, p. 82.

[37] Ion Neculce, Letopiseţul…, p. 303.

[38] Neculai Costin, Letopiseţul…, p. 106. Cronica Ghiculeştilor…, p. 109. „Iar aga de lipcani a fost prins viu şi dus la marele vizir, care i-a tăiat capul”.

[39] Nu excluden nici posibilitatea transferului a trei steaguri de lipcani în ţinuturi, aşa cum s-a procedat în cazul cazacilor. С. Бакалов, Молдавские казаки.., с. 12-33.

[40] Cronica Ghiculeştilor…, p. 285.

[41] Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. V. Acte interne (1741-1755), editate de Ioan Caproşu, Iaşi, 2001, nr. 214, p. 120.

[42] Ibidem, nr. 464, p. 265.

[43] Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. IV. Acte interne (1726-1740), editate de Ioan Caproşu, Iaşi, 2001, nr. 10, p. 6-7, nr. 73, p. 58, nr. 84, p. 64-65, nr. 170, p. 121-122, nr. 367, p. 266-268.nr. 367, p. 266-268. Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. V, nr. 395, p. 212, nr. 480, p. 275, nr. 496, p. 287, nr. 567, p. 345-348, nr. 622, p. 394-397, nr. 661, p. 423.

[44] Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. V, nr. 408, p. 221, nr. 442, p. 247, nr. 504, p. 292.

[45] Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. IV, nr. 73, p. 58, nr. 84, p. 64-65.

[46] Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. V, nr. 480, p. 275,nr. 496, p. 287.

[47] Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. VIII. Acte interne (1781-1790), editate de Ioan Caproşu, Iaşi, 2006, nr. 369, p. 462.

[48] Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. V, nr. 395, p. 212.

[49] Ibidem, nr. 661, p. 423.

[50] Ibidem, nr. 567, p. 345-348, nr. 622, p. 394-397.

[51] Ibidem, nr. 10, p. 6-7, nr. 73, p. 58, nr. 84, p. 64-65, nr. 170, p. 121-122, nr. 367, p. 266-268, nr. 395, p. 212, nr. 480, p. 275.

[52] Ibidem, nr. 480, p. 275,nr. 496, p. 287.

[53] Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. IV, nr. 367, p. 266-268.

[54] Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. V, nr. 860, p. 584-585, nr. 862, p. 586-587.

[55] Ibidem, nr. 408, p. 221.

[56] Ibidem, nr. 442, p. 247.

[57] Ibidem, nr. 504, p. 292.

[58] Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. V, nr. 464, p. 265.

[59] Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. VII. Acte interne (1771-1780), editate de Ioan Caproşu, Iaşi, 2005, nr. 221, p. 240-241, nr. 266, p. 334.

[60] În 1763 erau „31 liudi călăraşii de Ţarigrad, 38 liudi lipcanii, 45 liudi uşerii”. Sămile Visteriei Ţării Moldovei, editate de Ioan Caproşu, vol. I (1763-1784), Iaşi, 2010, p. 53.

[61] Reamintim cu această ocazie că, Cronica Ghiculeştilor (p. 109), scrisă în limba greacă, numeşte pe căpitanul mercenarilor lipcani din oastea Moldove λιπκαγασής, adică aga de lipcani.

[62] Ibidem, p. 99, 152, 162.

[63] Ibidem, p. 264.

[64] SămileVistierie…, p. 213.

[65] Ibidem, p. 213.

[66] Ibidem, p. 224.

[67] Ibidem, p. 251.

[68] Ibidem, p. 379-381.

[69] Ibidem, p. 214.

[70] Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. VII, nr. 221, p. 240-241, nr. 266, p. 334.

[71] Ibidem, nr. 221, p. 268, nr. 266, p. 362.

[72] În aceste documente statistice uneori sunt menţionaţi lipscanii, sau lipţcanii, care erau negustori care aveau relaţii comerciale cu oraşul Lipsca, din Gremania. Nu trebuie de confundat cu lipcanii.

[73] Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei în secolul al XVIII-lea (1787-1800). Cărţi domneşti şi zapise. Colecţia Moldova în epoca feudalismului, vol. XI, realizat de Larisa Svetlicinâi. Demir Dragnev, Eugenia Bociarov, coordonatori: DemirDragnev, Valentin Constantinov, Chişinău, 2007, nr. 15, p. 60-61, nr. 16, p. 61-63, nr. 33, p. 76-77, nr. 92, p. 133-134. La 1 mai 1793 mărturiseşte „eu, Năstasi lipcanul, din copilărie me ştiu şi mărturisăscu că aram pi moşie aceia şi din hotarul acista parte din sus îi lua dejmă răzăşii din moşie Deşcu, iar când aram di la hotar, parte din gios, îmi loa dijmă răzăşii din moşie Vârca şi aşa mărturisim şi am pus şi degitile”.

[74] Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei…, nr. 253, p. 217-218.

[75] Documente statistice privitoare la oraşul Iaşi, editate de Ioan Caproşu şi Mihai-Răzvan Ungureanu, vol. I (1755-1820), Iaşi, 1997, p. 25, 34, 58.

[76] Documente statistice…, p. 84, 88, 91, 95, 109, 111, 112, 116, 119-120, 123.

[77] Ibidem, p. 138.

[78] Ibidem, p. 215, 224-226, 237-238, 240.

[79] Ibidem, p. 367, 368.

[80] Prezintă interes numărul mare de deplasări ale lipcanilor la Căuşeni, în anul 1763. Numărul deplasărilor la Căuşeni scade brusc în toamna aceluiaşi an, în schimb creşte cel la Han-Câşla, apoi în Crimeea. Această situaţie se explică, probabil, prin faptul că în vara 1763 hanul din Crimeea s-a aflat în posesiunile sale din Bugeac, iar în toamnă a revenit la Bahcisarai.

[81] Sămile Visteriei…, p.222.

[82] Ibidem, p.230-237.

[83] Ibidem, p.379-381.

[84] Ibidem, p.p. 225.

[85] Ibidem, 2010, p. 273.

[86] Ibidem, p. 325, 397.

[87] Ibidem, p. 453.

[88] Ibidem, p.596.

© Sergiu Bacalov

Реклама

Метки: , , , , , , , , , , , , , ,

Добавить комментарий

Заполните поля или щелкните по значку, чтобы оставить свой комментарий:

Логотип WordPress.com

Для комментария используется ваша учётная запись WordPress.com. Выход / Изменить )

Фотография Twitter

Для комментария используется ваша учётная запись Twitter. Выход / Изменить )

Фотография Facebook

Для комментария используется ваша учётная запись Facebook. Выход / Изменить )

Google+ photo

Для комментария используется ваша учётная запись Google+. Выход / Изменить )

Connecting to %s

%d такие блоггеры, как: